Ce mult înseamnă niciodată

Ce mult înseamnă niciodată

Uneori uit. Ascund în mine tot vuietul vieţii, aşa cum ascunde marea tot întunericul ei, sub cântecul liniştitor al valurilor. Alteori îmi amintesc. Şi tresar, trezită din vis, în realitatea rece, în timp ce zidurile se crapă şi cad, în faţa amintirilor.

A trecut ceva timp de când ai dispărut din casă şi din faţa porţii, din faţa televizorului şi a studenţilor tăi, din faţa oamenilor pe care i-ai ghidat spre fericirea pierdută; a trecut ceva timp, poate o clipă sau câteva vieţi, de când ai dispărut brusc de pe drumurile vieţii. Dar lasă-mă să-ţi spun că n-ai plecat niciodată. Cum să pleci? Când toate îmi vorbesc despre tine. Fotoliul pe care stau acum, şi biblioteca din faţa mea, cu toate cărţile tale pe care ţi-ai lăsat amprenta şi sufletul; şi ceasul tău care a paralizat în loc de când ai plecat. Şi ţigările din foi, ascunse într-un loc prăfuit, de care n-ai mai apucat să te bucuri. Sunt în faţa mea şi mă privesc tăcute, parcă le lipseşte lumina şi însufleţirea de altădată. Au încremenit în trecut.

Toate, toate îmi vorbesc despre tine, chiar şi atunci când te ascund. Chiar şi lacrimile mele încătuşate în suflet, care nu se pot elibera de când ai plecat. Până şi propria imagine în oglindă îmi aminteşte de tine.

A trecut ceva timp de când n-am mai vorbit. De când n-ai mai venit acasă, de când Ghio nu s-a mai bucurat la sosirea ta. Se mai bucură şi acum, dar parcă nu atât de tare. Viaţa s-a schimbat, odată cu mine. E altfel totul acum. Nu mai e zgomot, nici tresărire, nici ploaie nu mai e, nici pe marea mea n-o mai aud. Clipele au tăcut grele în zilele care s-au scurs fără tine.

Uneori îţi aud paşii, te aud când deschizi frigiderul, când tuşeşti, când mă strigi din camera ta. Azi ţi-am simţit parfumul. Într-o dimineaţă m-am trezit şi, nu ştiu cum, ţi-am văzut mâinile. Mi-am amintit de ele, atât de familiare, atât de iubite, atât de actuale.

Uneori plâng. Din orice prostie, la toate tâmpeniile plâng. Dar pe tine nu te plâng niciodată. Pentru că niciodată n-am înţeles că nu mai eşti.

Dar ai rămas aici, în fiecare colţ din încăperi, din universul meu, peste tot sunt urmele tale. Iartă-mă că nu mă gândesc mereu la tine, că ăsta e modul meu de a mă apăra de o suferinţă prea mare. Iartă-mă, tată, că nu te plâng, că nu te caut, că nu îţi scriu mai des.

Tu eşti aici mereu, în amorţeala sufletului meu, în ruptura şi deplinătatea lui, vei fi mereu aici.

Please follow and like us:
error

Tags: , , , ,

Lasă un răspuns

Follow by Email
Facebook
Facebook
Instagram
%d blogeri au apreciat: