Aţi auzit-o în vreun colţ al lumii sau măcar, al inimii?

Aţi auzit-o în vreun colţ al lumii sau măcar, al inimii?

N-am nicio voce-n cap, care să sfărâme aerul apatic ce s-a lăsat în jurul meu, ca o perdea densă de fum. 

Am uitat să cânt sau să aud muzica. Aţi auzit-o în vreun colţ al lumii sau măcar, al inimii?
Oh, cum fremăta muzica cândva pe alei, în dimineţi târzii! Cum se juca cu gândurile mele, înfiorând frunzele ce tot cădeau în calea-mi, şi praful şi stelele… 
 
Ce cântec alb, sublim de naiv avea copilăria mea în suflet!  
Vedea în depărtări sclipiri de neatins, mai exact: scântei de poveste, iar în prăpăstii misterele fiinţei umane.  
Ce târziu îi e acum copilăriei mele să mai cânte.
 
 
Cel care a plecat nu se mai întoarce,
iar în golul lăsat în urma lui, muzica devine amintire.

A nins tăcere, a nins război, peste anii copilăriei mele, 
Care se pierde într-un univers pe care nu îl mai ştiu.
 
Să vină toamna, să se scuture tăcută în urma celui 
care s-a grăbit să plece şi nu s-a mai întors,
dar care a lăsat în urma lui,
ecoul muzicii pierdute
şi o scânteie de stea.
Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Follow by Email
Facebook
Facebook
Instagram
%d blogeri au apreciat: