Atunci când coborâm

Atunci când coborâm

Ce ciudat. Cum se face linişte în noi după cutremure! Cum lăsăm toate armele jos, atât de târziu, învinşi de dorinţa arzătoare de a regăsi pacea şi iubirea pierdută. Cum ne întoarcem spre noi înşine, înţelegând că toate războaiele pe care le-am purtat în noi şi cu ceilalţi, nu sunt decât strigăte ale rănii de neiubire. De neiubire pentru propria fiinţa, de neiubire a lumii şi a vieţii, care parcă ne-au condamnat la înstrăinare.

Atunci când zilele par că amuţesc după atâta zgomot, ne predăm tăcerii, ameţiţi şi buimaci, coborând în nucleul fiinţei noastre… Acolo unde sălăşluieşte esenţa curată a iubirii. Doar în tăcere şi în prezenţă deplină, când capitulăm în faţa luptei crâncene ce am purtat-o atâta timp, privindu-ne vulnerabilitatea ca pe un act de curaj, doar atunci, deschidem porţile adevărului şi iubirii pure din noi, care n-a plecat niciodată. Doar atunci, când alegem conştient şi nu ne mai minţim, ne înţelegem şi vindecăm temerile, traumele, rănile, golurile, starea de neiubire. Doar atunci, descoperim că suntem un izvor nesecat de frumuseţe, de căldură şi de iubire şi că aparţinem cu adevărat acestei lumi, faţă de care ne putem deschide pentru a ne lăsa îmbrăţişaţi de ea.

Ce ciudat, cum furtunile vieţii ne conduc spre lumină! Cum oamenii lasă toate armele jos abia la final, atunci când pierd şi privesc amuţiţi cum nu-l mai pot aduce înapoi pe cel iubit şi pierdut. Pe cel iubit şi pierdut! Cel care apare în adevărata lui lumină, strălucind mai mult decât niciodată, doar la început şi sfârşit…

De fapt, nu e nimic ciudat… atunci când coborâm în adâncul fiinţei noastre şi o desluşim. Atunci când trecem prin întuneric pentru a ne transforma şi purifica, adică, pentru a ne cunoaşte aşa cum n-am făcut-o niciodată.

Please follow and like us:
error

Tags: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Follow by Email
Facebook
Facebook
Instagram
%d blogeri au apreciat: