“Uneori, pentru a scăpa de cineva care ne-a făcut rău, pentru a fugi de durerea pe care ne-a provocat-o, ne aruncăm în braţele altcuiva care ne face rău (chiar mai sinistru), simţind că el este salvatorul, în căderea noastră. Ne căutăm trauma, ne creăm situaţii pentru a o retrăi, de parcă aşa am scăpa de ea, ne-am recâştiga controlul pierdut. Apoi, parcă ne-am întoarce la primul agresor, la răul mai mic, să ne vindecăm de el și să-l iertăm, să îi găsim scuze, să anulăm durerea provocată. Căci am văzut că se poate mai rău. Oscilăm între cele două prăpăstii, căutând să ne aruncăm în cea care e mai puţin adâncă, prin care poate intra lumina. Căutăm binele, răzbunându-ne pe noi înşine, pierzându-ne demnitatea şi sentimentul de identitate, dar nu-l găsim nicăieri în mocirlă. Ce ciudată e ființa umană.”
**
“Aşa cum copiii sar în sus de bucurie atunci când văd marea, sufletul lor intuind frumuseţea pură a lumii, fiind neatins de mizeria ei, aşa şi inima sensibilă începe să bată mai tare la auzul miraculos al mării.”
**
“Poate că iubirea e totul, e deplinătatea ființei noastre. E forța care pune totul în mișcare, care trece dincolo de timp și de spațiu, sfidând moartea și dăinuind cu aceeași însuflețire și plenitudine.”
