CITATE DIN „MOVILA MIRESII”

 

 

„Azi mi-e frig. Nu ştiu de ce mi-e frig. Marea se aude ţipând şi tăcând, pârjolită de soarele de pe câmpiile întinse. Simt frunzişul foşnind sub tălpile mele grele, arse de dor şi de deznădejde, simt cum adie vântul uşor pe suprafaţa lacului, făcându-l să murmure, îl simt cum îmi suflă prin păr şi mă umple de frig, simt depărtarea, alerg prin ograda pustie, respir mireasma ierbii şi a roşiilor din grădina mea, mă răcoreşte umbra cireşului meu, aud liniştea.
Cunosc distanţa. Înţeleg că trec anii.”

„Mă ataşez de locuri, n-aş vrea să părăsesc niciun loc, simt că o parte din mine rămâne acolo, pentru totdeauna, sfâşiată, rănită, strigându-mi că e imperios să mă întorc. Despărţirile de locuri, adică de trăiri, au ceva din sfâşierea morţii.”

„Corcodel, ştiu că nu eşti corcoduş, dar eu te-am poreclit aşa, când eram prea mică să înţeleg diferenţa dintre un corcoduş şi cireş. Vreau să-ţi zic că voi pleca, vom pleca de aici! Da, da, eu şi cu Aura plecăm la Brăila. Nu-i aşa, zici că-i vis? De-ar fi viaţa aşa frumoasă ca în dimineaţa asta! Să ne ţii pumnii! Hai, nu te întrista, nu te voi uita niciodată. Vreau să fii fericit. Ştiu, nu voi mai fi atât de des pe aici, la umbra ta, să-ţi spun poveşti, dar mă voi întoarce şi ne vom revedea. Îţi promit! O să vin cu poveşti mai multe şi mai reale. Tu mă vei purta în amintirea crengilor tale.
Brusc începe să bată vântul şi să scuture cireşele. Prind una în pumn şi-o sărut.
Hai, nu plânge, Corcodel! Mai avem două săptămâni, prostuţule! Te voi purta în gând oriunde mă va purta viaţa.
Sunetul înfundat al roţilor de căruţă. Tropăitul lui Ţache. Vocea mamei.
– Anişoaro, noi plecăm, să duci vaca!”

„E adevărat. Nu te-am văzut de multe ori, dar ce înseamnă timpul atunci când descoperi că se petrece în tine eternul? E incredibil cum te-ai strecurat în fiinţa mea.

Îmi amintesc de noaptea în care te-am simţit plutind în braţele mele, cu privirea rătăcită-n nevăzut. Atât de singură, ca o auroră în neliniştea zorilor alunecau ochii tăi pe cerul meu nocturn. Erai atât de frumoasă şi de nelămurită, ca o sfântă ce-şi poartă potirul cu păcate spre marginea firii, păşind fără lacrimi în urma paradisului pierdut. Misterioasă, adâncă, timidă fiinţă… tăcerea: pecetea buzelor tale celeste, ochii tăi: murmurul unui adio nespus, parfumul tău: poiană-n care îngerii au semănat crini.”

„Te-ai oprit să priveşti marea. M-am oprit din citit. Atunci când păsările au început să cânte tulburate în copaci, când vântul a început să sufle tot mai tare, când marea a început să-mi murmure neliniştea complice, n-am înţeles de ce pentru câteva clipe am rămas cu privirea în zare. Apoi, am ştiut.
Aflasem frumuseţea adâncă a vieţii. Şi-am înţeles că lumea se transformase pentru mine.
Ai luat-o la fugă, coborând spre ţărm.
Te aştepta marea.”

„Ies pe portiţa din lemn şi o iau la vale, spre mare. E ceva de mers, dar întotdeauna am iubit drumul ăsta pustiu şi sălbatic. Cel mai mult îmi place să mă plimb dimineaţa pentru că aerul miroase şi mai tare a mare.
Trec printre desişuri de arbuşti, vântul îmi mângâie obrajii arşi de soare, cu fiecare pas pe care îl fac, o inspir, îi aud murmurul nemuritor, se apropie tot mai mult.
Când ajung pe faleza înaltă, mi se arată ea, atât de luminoasă, de parcă abia aş fi ieşit din întuneric. O privesc de aici, de sus, în toată splendoarea şi nemărginirea ei. E parcă desprinsă din poveşti marea mea, e simplă linişte. Da, ea e liniştea!
E mult mai frumoasă decât în visele mele. Începe să bată vântul şi mai tare. O răscoleşte cumplit. Valurile ei, precum nişte talazuri, spumegând şi urlând, se lovesc de ţărm, clocotind a viaţă.
Nu mai am răbdare, vreau să simt chiar acum cum freamătă valurile reci în jurul picioarelor mele. Mă descalţ şi cobor, alergând, de pe coasta înaltă. Urma paşilor mei, pe nisipul alb, e ştearsă de vânt.”

 

Follow by Email
Facebook
Facebook
Instagram
%d blogeri au apreciat: